duminică, 28 iunie 2009

Moartea lui Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime. Atac în haită! Mircea Dinescu, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş ş.a.



„există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc... sau toate la un loc.“

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997

De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare vointă (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [1, 2, 3, 4, 5, 6] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului.

Toate afirmaţiile mele sunt bazate pe informaţii directe cumulate cu cele obţinute ulterior din casetele întregistrate de Cezar Ivănescu în luna februarie a anului trecut, cu unele mărturii şi cu datele din documentele medicale primite sau accesate pe surse.

Actul nesăbuit comis de Mircea Dinescu [6], membru al U.S.R. şi în acelaşi timp înalt funcţionar al statului român – membru în Colegiul CNSAS, a determinat „lichidarea“ scriitorului Cezar Ivănescu. Un rol agravant în desfăşurarea acestui linşaj mediatic l-a avut Nicolae Manolescu, preşedinte în funcţie al U.S.R. şi ambasador UNESCO al României la Paris. Acesta, prin ignorarea cu desăvârşire a statului Uniunii [4, 5] şi prin nerespectarea drepturilor elementare ale unui membru al U.S.R. a devenit în mod conştient şi benevol parte activă în această operaţiune.

Prin răspunderea morală pe care o are faţă de batjocorirea scriitorului Cezar Ivănescu – viu şi mort, Nicolae Manolescu a arătat că nu este capabil să fie preşedinte al U.S.R., şi astfel, întregind destinul christic al poetului, a ratat şi posibilitatea de a se manifesta ca un adevărat creştin şi şi-a coborât sufletul în întuneric de acum şi până la sfârşitul lumilor ce va să vină!

Scenariul impostorilor a culminat cu refuzul conducerii Muzeului Literaturii Române de a primi trupul mort al poetului Cezar Ivănescu şi cu bătăia de joc practicată şi de această instituţie prin numitul Radu Călin Cristea.



Note

1. Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008 [sublinierile îmi aparţin – n.m., C.A.]

Platit regeste de Marin Preda pentru volumele lui de versuri [Nota bene, Cezar Ivănescu a primit drepturi de autor conform legilor în vigoare exact cum erau plătiţi şi ceilalţi scriitori, de altfel din 1968 şi până în 1975 nu a publicat, fiind practic un poet interzis, decât un singur volum, de debut, Rod, EPLA, 60 p, Bucureşti, 1968 – n.m. C.A.], marele poet contemporan Cezar Ivanescu a fost rasplatit si de Securitate. [cum? prin interzicerea spectacolelor şi publicării cărţilor, prin jumătatea de normă de la revista Luceafărul, prin neacordarea vizelor de ieşire în Occident, prin veşnică marginalizare, prin sărăcia lucie în care a trăit întreaga sa viaţă, prin lipsa unei locuinţe ş.a.m.d.? şi în genere îmi poate oferi lămuriri atotştiutorul semnatar al articolului despre modul în care „răsplătea“ Securitatea? Pare că ştie! – n.m., C.A.] I-am invatat poeziile pe de rost in adolescenta. Il admiram ca nu se prostitueaza sa scrie poezii cu partidul si cu Ceausescu. I-am citit traducerile excelente ale romanelor lui Celine [alt enunţ complet fals! Cezar Ivanescu nu a semnat nicio traducere din L.-F. Céline. A semnat în schimb Prefaţa la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit, Călătorie la capătul nopţii apărut în tălmăcirea Mariei Ivănescu – Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978/, reprodusă integral la http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html. În aceeaşi postare puteţi citi şi vizualiza prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii, nesemnată în clar, datată ilizibil.VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/file 3, 243–245, aflată în Arhivele Statului. În document Cezar Ivănescu era criticat vehement, afirmându-se că textul său conţine „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic“, şi era trasată indicaţia „presei de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. – n.m., C.A.] pe care le-a facut impreuna cu sotia sa. Cind l-am vazut prima oara, am ramas socat. Angelicul poet avea un aer de bataus pus pe harta, si chiar era, inconjurat de citiva baieti musculosi pe care ii recrutase din liota de veleitari care ii cadeau in genunchi sa-i ajute sa debuteze. Poetul umbla cu o ranga de fier in mina, cu care iti batea in masa la restaurantul scriitorilor daca i se parea ca nu i-ai observat aparitia. Cu nas fracturat de fost boxer si cu miscari piezise ca de cutitar experimentat, poetul mai avea si dupa moartea marelui sau protector de la Editura Cartea Romaneasca o urma din aerul inspirat cu care isi scrisese versurile. Totusi ce groaznica deosebire intre mina inspirata cu care ma fascinase si insul dubios si complexat pe care il vedeam si nu-mi venea sa cred ca el era Cezar Ivanescu. Stiam din gura lumii literare ca, dupa moartea lui Preda, dom Cezar, cum i se zicea, se bagase intr-o amicitie totala cu neste baieti de la revista "Luceafarul" despre care se cam stia ca aveau simbrie la Securitate [întreg textul conţine, paradoxal, mai multe minciuni decât cuvinte! În Pentru Marin Preda, Cezar Ivănescu arată clar care era poziţia sa în redacţia revistei Luceafărul, redacţie în care era singurul nemembru de partid şi în care a „funcţionat“ ca redactor cu jumătate de normă, muncind pe brânci zi şi noapte, timp de mai bine de 10 ani. Cât despre prietenie ce să mai spunem... putem admite in extremis că a fost... dacă prietenie se numeşte gestul unor colegi şi şefi de a încerca în repetate rânduri să te elimine din redacţie. Voi reveni cu documente edificatoare într-o postare dedicată acestei teme! Până atunci citiţi o indicaţie binevoitoare a Securităţii, de urmărire a scriitorului Cezar Ivănescu, indicaţie adresată tovarăşilor de la Luceafărul: „Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste“ – n.m., C.A.] ... Dar una e amicitia, ma gindeam, si alta e predispozitia pentru turnatorii. Mai ales ca stiam din surse sigure ca Marin Preda ii detesta pe cei care isi foloseau auzul ca sa mai cistige un ban si de la serviciile secrete. Totusi, Preda nu l-a adulmecat nici pe turnatorul Ion Caraion, redactor la editura pe care o conducea si cu care era prieten. Neincrezator in foarte multe privinte, Preda a crezut in prietenie pina in ultima sa zi de viata. Iar dom Cezar facea parte dintre prietenii sai.
Poetul care pina in 1989 nu cricnise impotriva regimului [v. Cartea alba a Securităţii, ed. cit. Voi da doar două exemple care grăiesc pe deplin despre cât de anticomunist era Cezar Ivănescu, A. nota strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) în care apare notat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.“ Şi

B. extras dintr-o altă notă strict secretă a Securităţii, A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, ed. cit.: „2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste.
3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.m.) şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.m.) – n.m., C.A.“ ] va scrie articole distrugator anticomuniste in "Baricada" a raposatului Eduard Gugui la care platile se faceau in centimetri de sute de lei. Neovirulentul anticomunist i-a dat in judecata pe cei care, mai stiind una, alta, l-au acuzat ca ar fi fost turnator [altă aberaţie! – n.m., C.A.]. Sprijinit de admiratori sinceri, a candidat la sefia Uniunii Scriitorilor, la ultimele alegeri, ceea ce m-a facut sa-mi inchipui ca poate totusi a fost acuzat degeaba ca ar fi scris si pentru Securitate. Dupa stampila de informator cu angajament pe care a primit-o de la CNSAS Cezar Ivanescu, poetul adolescentei mele, cum nu-mi vine sa ma sinucid din cauza asta, astept urmatoarea mutare a poetului cu ranga.“

Cristian Teodorescu a continuat în mod furibund şi pe blogul său de la Cotidianul campania de denigrare a poetului Cezar Ivănescu. Într-o postare a susţinut că a văzut nici mai mult nici mai puţin decât procesul verbal prin care lui Cezar Ivănescu i s-ar fi dat decizia de poliţia politică: „PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament.“ (sursa citat:
http://teodorescu.blog.cotidianul.ro/2008/02/10/gabriel-andreescu-explica-de-ce-n-a-plecat-de-la-ziua-si-un-ps-despre-cezar-ivanescu/).

Uitaţi şi cum îi admonesta Cristian Teodorescu din noua sa poziţie de starletă a CNSAS pe cei care îi contestau afirmaţiile: „Va mai spun ceva, acel proces verbal exista. Cu 8 voturi pentru si o abtinere. Iar Cazimir Ionescu l-a mintit pe presedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, mizind absolut ticalos pe ideea ca CNSAS ar putea disparea.“, „Inteleg sa faceti pledoarii pentru poetul Cezar Ivanescu, inteleg sa va rastiti - in stilul poetului din ultimii ani - impotriva celor care, din punctul dvs de vedere isi permit sa-l conteste pe omul Cezar Ivanescu. Totusi mai si ginditi-va la ceea ce scrieti, chiar daca sub pseudonim. Tzutzareala naiva poate deveni complicitate prosteasca de care s-ar putea sa va fie rusine, ca oameni, mai tirziu.“ Ei bine, cum vă este acum, domnule Cristian Teodorescu?

Aşa cum am mai arătat o anchetă realizată de Jurnalul Naţional /ediţia din 12.02.2008/ este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS - care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul - sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”.

2. „Ma scot din minti "cei care ne vor binele"!“, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Cotidianul, 21 Feb 2008

Cristian Teodorescu: Ce parere ai despre cazul Cezar Ivanescu – a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem? [aşadar, pe 30 ianuarie C.T. afirma zgomotos că a văzut procesul verbal, deci susţinea şi demonstra implicit că CNSAS este o organizaţie de tip mafiot care sfidează legea făcând trafic de documente, act care intră sub incidenţa legii penale! iar pe 21 februarie se întreba candid „a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem?“... – n.m., C.A.]

„Mircea Mihaieş: Despre respectivul caz n-am multe de spus. Iar ce-am avut, am scris. Da-mi, te rog, voie sa ma autocitez: "Zilele trecute, poetul Cezar Ivanescu a amenintat ca intra in greva foamei (n-a mai intrat!) [există inclusiv actul medical emis de medicul de pe echipajul Salvării care i-a acordat asistenţă medicală pentru că poetul se simţea foarte rău. În acest document este specificat clar greva foamei. Greva a fost anunţată oficial şi înregistrată la numărul de urgenţă 112 concomitent de Salvare şi Poliţie! – n.m, C.A.] pentru ca jurnalistii i-au terfelit reputatia, acuzindu-l c-ar fi fost turnator la Securitate. Ma lasa rece daca individul cu pricina a turnat sau nu. Mi-a atras, insa, atentia un fapt care arata cu cine avem de-a face. In 2005, Cezar Ivanescu s-a aflat (alaturi de Carolina Ilica si raposatii, intre timp, Victor Frunza si Grisa Gherghei) la originea cererii adresate CNSAS-ului, inregistrata cu numarul P 1419/05/20.07.2005, prin care solicita verificarea membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor. Cu alte cuvinte, Ivanescu vedea acum doi ani si jumatate in CNSAS o institutie demna de incredere in procesul de curatire morala a vietii publice din Romania. Pe 30 ianuarie 2008, cind i s-a aplicat lui insusi un epitet infamant, declara crincen ca CNSAS "nu e o institutie demna de incredere". Ca sa vezi! Cind e vorba de altii, Cezar Ivanescu ia in mina torta purificarii etice, iar cind e vorba de sine ameninta cu greva foamei. Pai, mai are importanta dac-a fost sau nu turnator?!". (Sursa:
http://www.cotidianul.ro/ma_scot_din_minti_cei_care_ne_vor_binele-39964.html)

Păi are, domnilor, are! Cum are importanţă şi faptul că din punct de vedere moral Cezar Ivănescu a fost asasinat mediatic, uman, social printr-o făcătură pusă la cale de Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu şi aplicată, după cum rezultă şi din numele celor mai înverşunaţi atacatori ai lui Cezar Ivănescu, tocmai de apropiaţii lui Nicolae Manolescu! Cum are importanţă că din punct de vedere medical moartea lui Cezar Ivănescu a fost o crimă, pentru că aşa şi nu altfel se numeşte decizia de a lăsa un om să moară cu zile şi de a nu-i acorda asistenţa medicală necesară! Are, cum au importanţă şi „amăntuntele“ că Cezar Ivănescu a fost un anticomunist convins, că a fost asasinat de o conspiraţie a urii, că împotriva sa nu există nici măcar un fir de praf, că Nicolae Manolescu a predat ca şi Mona Muscă şi ca şi atâţia alţii studenţilor străini, că Mircea Dinescu ca fost membru P.C.R. ocupă în mod ilegal un loc în Colegiul CNSAS ş.a.m.d.


Pentru a înţelege în ce constă reaua-credinţă de care dă dovadă Mircea Mihăieş când face afirmaţia că atunci „Cind e vorba de altii, Cezar Ivanescu ia in mina torta purificarii etice, iar cind e vorba de sine ameninta cu greva foamei“ citiţi motivaţia declarării grevei foamei (expusă de Cezar Ivănescu clar şi concis în scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Manolescu, 4 februarie 2008).

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu


3. „Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite. «El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea. «Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.m., C.A.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict. (Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008)


4. Extras din Statutul Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.

Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.


5. Cezar Ivănescu, înregistrare audio document, 8 iunie 2005, Paradigma românească (http://www.trilulilu.ro/petronius52/a3086705a6c3e2)


Materialul prezentat face parte dintr-o serie de mărturii realizate de Cezar Ivănescu în luna iunie 2005, înainte şi după alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, desfăşurate pe 17 iunie 2005.

În această serie de înregistrări absolut zguduitoare intră şi cea care include afirmaţia lui Eugen Uricaru – care sugerează că în spatele scandalului declanşat împotriva sa se afla Nicolae Manolescu (reamintesc celor care au uitat că este vorba de „agitaţia media“ din anul 2005 care a avut ca finalitate „debarcarea“, prin demisie, a lui Eugen Uricaru-Udrea, din funcţia de preşedinte al U.S.R. Ca urmare a demisiei sale funcţia de preşedinte interimar a fost preluată automat de Nicolae Breban – care ocupase până în acel moment funcţia de vicepreşedinte, fiind ales de Consiliul Uniunii, în baza unei cutume. Pentru cei care nu cunosc acest amănunt, la U.S.R. există regula ca persoana care ocupă locul al doilea, ca număr de voturi – 30, în acest caz!, la alegeri, să devină vicepreşedinte al Uniunii.) Nicolae Breban a fost cel care a organizat, cvasilegal, alegerile de pe 17 iunie 2005.

Afirmaţia făcută de Eugen Uricaru, după alegerile desfăşurate pe 17 iunie, este foarte gravă pentru că:

1. întăreşte ideea care se întrezărea încă de la declanşarea scandalului „Udrea“, că tot circul mediatic derulat atunci nu a fost altceva decât consecinţa unei acţiuni premeditate, de tip obscur şi nu una de asanare morală – de vreme ce a inclus un scenariu ascuns, cu intrigi, răzbunări ş.a.m.d. dar şi o ulterioară „cădere la pace“ (realizată între Nicolae Manolescu şi Eugen Uricaru!);

2. explică de ce Cezar Ivănescu nu a avut nicio şansă (în pofida celor 84 de voturi primite, şi probabil a încă multora care i-au fost sustrase la numărare; aviz lui Dan Mircea Cipariu care cunoaşte prea-bine cum s-au desfăşurat toate acestea şi care s-a eschivat atunci când Cezar Ivănescu a cerut renumărarea voturilor. De altfel, Dan Mircea Cipariu este unul din cei care au procedat imoral faţă de Cezar Ivănescu. Afirm acest lucru nu pentru că eu consider că D.M.C. ar fi avut vreo obligaţie morală în virtutea faptului că s-a declarat oficial, în 2005, în echipa lui Cezar Ivănescu sau pentru că Cezar Ivănescu l-a susţinut de-a lungul anilor şi l-a învăţat ce înseamnă literatura pe vremea când D.M.C. era doar un copilandru fragil şi oropsit, ci pentru că D.M.C. l-a trădat la modul cel mai josnic cu putinţă atunci în anul 2005, înainte şi după alegeri, devenind părtaş la toate manevrele necurate de la USR. Nu am alt sentiment faţă de acest tânăr decât acela de milă şi nici alt mesaj în afara celui că o luptă câştigată reprezintă cu adevărat un moment de glorie doar dacă victoria este obţinută onest.).

3. indică atât faptul că Nicolae Manolescu nu a fost inocent şi nu a acţionat fair-play în cazul Uricaru, că era „programat“ şi „susţinut“ încă din perioada declanşării scandalului Udrea de anumite forţe ca să acceadă la funcţia de preşedinte, dar şi faptul că Eugen Uricaru nu este, probabil, chiar „curat“ în relaţia sa cu fosta Securitate, preferând în locul unei lupte totale pentru apărarea imaginii sale o pace murdară, în urma căreia s-a ales cu păstrarea funcţiei pe care o deţinea la Copyro! Declaraţiile ulterioare acordate presei de Nicolae Manolescu (cum că Udrea nu e chiar Uricaru, ci că e un fel de personaj colectiv, un securist „la comun“, şi că vezi bine ceea ce ieri i se părea a fi un miros pestilenţial astăzi îi pare a fi un parfum suav de trandafiri portocalii!) vin în susţinerea acestei argumentări logice făcute de mine.Afirmaţia lui Eugen Uricaru, chiar aşa cum este ea, spusă cu jumătate de gură, se constituie într-un document unic, de istorie literară.

Importanţa ei este dată în primul rând de faptul că reprezintă o parte infinitezimală dintr-un adevăr mare, care alături de alte mii şi mii de părţi micronice pot genera refacerea unui întreg al cărui rol ar fi acela de a arăta generaţiilor viitoare cum s-au derulat dramele şi cum au fost lichidate valorile cu adevărat naţionale şi creştine ale românilor în această perioadă sumbră a culturii noastre, perioadă lipsită de acţiuni oneste, pe faţă, şi abundând în atacuri murdare, desfăşurate cu susţinere ocultă şi cu intenţii deseori criminale.Uniunea Scriitorilor din România – un centru de putere şi în perioada comunistă şi astăzi, este moştenitoarea unui patrimoniu important şi beneficiara unor legi care îi aduc un ce venit (consistent! legea timbrului de carte, de exemplu). În acelaşi timp, conform propriului statut, este o instituţie de utilitate publică. În pofida a ceea ce pare a fi formal şi declarat, U.S.R. este însă o instituţie neverificabilă din punct de vedere financiar-contabil, la care nu s-a mai făcut un audit din vremuri imemoriale (analizaţi cu atenţie persoanele care au ocupat după Revoluţie funcţia de preşedinte al U.S.R. şi nu în ultimul rând conjugaţi acest mini-studiu cu orientarea politică a fiecăruia dintre cei studiaţi, dar şi cu amănuntul, nu lipsit de importanţă în context, că după decembrie 1989, preşedintele U.S.R. a ocupat, prin cumul de funcţii, poziţii importante. Eugen Uricaru a fost, printre altele, şi director al postului Radio România Cultural; de asemenea, Mircea Dinescu, pentru o scurtă perioada de timp a fost în Parlamentul României, iar Nicolae Manolescu ocupă şi astazi, pe lângă funcţia de preşedinte al U.S.R. şi pe cea de ambasador UNESCO al României la Paris. De ce? Chiar credeţi că dintre toţi diplomaţii români de carieră nu era niciunul competent pentru a primi postul vacant de la Paris? Ei bine, este o întrebare la care trebuie să descoperiţi chiar dvs. răspunsul!).

În concluzie, afirm din nou, cu fermitate, că ceea ce s-a petrecut pe 29 ianuarie 2008, atunci când Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu spulberat mediatic fără ca să existe măcar o minimă probă şi apoi fără ca nimeni să răspundă pentru asasinarea (cel puţin morală a) unui mare scriitor român este o continuare a acestor metode de acţiune.


6. Sursa informaţiilor false livrate presei este Mircea Dinescu (conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul TV Realitatea), membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent de ziaristul Victor Roncea, un personaj care reprezintă interese străine României, aflat în instrumentarea UM 0110 privind legăturile sale cu KGB-ul.

[va urma]

marți, 16 iunie 2009

„Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Cezar Ivănescu în dialog cu Viorel Ilişoi




Viorel Ilişoi într-un dialog
cu poetul Cezar Ivănescu
(fragment, 1996)


(Viorel ILIŞOI) Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană.

(Cezar IVĂNESCU) Lecturile mele de la vîrsta matură şi pînă în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpîneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpînul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spirituală şi numai spirituală nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, [...] deci ca entitate spirituală noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pînă la Lao-Tzî şi pînă la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gîndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gîndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecînd de la acest lucru mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămînt are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspîndi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atîta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.
(C.I.) A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborît nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu este foarte jos.
(V.I.) Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?
(C.I.) Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...
(V.I.) În „Eminescu sau despre Absolut”.
(C.I.) Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sînt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta [...]. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni în general, ne lovim de o concepţie aş spune eu destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, deci luînd crucea pe umerii săi şi purtîndu-şi-o şi sacrificîndu-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi pînă acum. Adică buddhismul fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pămînt şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cît de sublim valorează fiinţa umană şi condiţia umană buddhismul. Europenii nu ştiu aceste lucruri.
(V.I.) Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.
(C.I.) Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încîntătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sînt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că pînă acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; sîntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mînă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cîţi au citit-o integral? Sînt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...
(V.I.) N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pînă la definitivarea ei.
(C.I.) Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sîntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sînt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.
(V.I.) Un infern cu un foc purificator, nestins. Un foc purificator pentru limba română şi regenerator.
(C.I.) O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, pînă la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sînt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai tîrziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii […] în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.
(V.I.) Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?
(C.I.) Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sînt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cît să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sînt oameni care s-au zvîrlit în abisul de cultură cum s-a zvîrlit Eminescu, cum s-a zvîrlit Haşdeu, cum s-a zvîrlit Eliade şi atîţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de cînd se face literatură românească pînă astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.
(V.I.) Am întîlnit, mergînd prin satul meu natal, o bătrînă care după un chef, crezînd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pînă am înregistrat-o recitînd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrîna...
(C.I.) Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.
(V.I.) Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sînt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cîndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzîndu-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrîna a explodat înjurîndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rîndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.
(C.I.) Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decît textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.
(V.I.) Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrîna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”.
(C.I.) În acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gîndire logică, nu delirantă cum ar crede unii.
(V.I.) Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rîndul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?
(C.I.) Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.
(V.I.) De ce?
(C.I.) Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum pînă la sfîrşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pîlpîiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pîrvan, care a murit în '26, pînă la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cînd de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mîinile lui bolnave care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.
(V.I.) Relaţionînd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sînt simultane şi egale ca intensitate?
(C.I.) Eminescu respinge, nu atrage în primul rînd. Atrage abia în al doilea rînd. Trebuie să te gîndeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblînzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou Pe lîngă plopii fără soţ, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atîta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorîtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti cînd nu mai vrei să fii liniştit, cînd vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cînd îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.
(V.I.) Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cînd îl citeşti. Te respinge cu blîndeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...
(C.I.) După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atît timp cît uiţi de el. Cînd însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. în preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la „România liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mînă, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, […] Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „închinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci […] nu mi-au publicat textul meu care era un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu care s-au înmulţit în ultima vreme. […] Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer şi destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...
(V.I.) Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?
(C.I.) 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.
(V.I.) În cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.
(C.I.) Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că întrucît avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pînă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi făcîndu-i horoscopul lui Eminescu afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decît o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tîmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescîndă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.
(V.I.) O glorie pe care dealtfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.
(C.I.) Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […]
(V.I.) În Venere şi Madonă este un vers, al doilea: „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii...”
(C.I.) Perioada mitică a omenirii, da. Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.
(V.I.) O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.
(C.I.) Aici ar fi întîlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. în parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întîmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine Doina eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.
(V.I.) Doina. (Melodie fără sfîrşit).
(C.I.) Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvînt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cîntec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lîngă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani dînd apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.
(V.I.) Viers, în limba română, înseamnă şi poezie şi cîntec, se ştie.
(C.I.) Totdeauna-n poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adîncime, pînă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mînă de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni... sau Revedere şi eu imediat îl consider mai mare decît mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.
(V.I.) Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.
(C.I.) Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat cînd au venit indo-europenii.
(V.I.) S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?
(C.I.) Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor vezi toate colindele româneşti care sînt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea.
(V.I.) Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut?
(C.I.) Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […]
(V.I.) De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii. Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile.
(C.I.) Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere şi dacă nu cazi peste prăpastia care te duce pînă la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.
(V.I.) Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta?
(C.I.) Exact ceea ce-am scris în acel text, literal.
(V.I.) Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemîna oricui, sînt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam la mulţi scrisori de amor, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi cu inteligenţă la nivelui de patru clase.
(C.I.) Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfînt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia...
(V.I.) Ştiu eu dacă s-ar duce?...
(C.I.) Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bîiguia şi el din Biblia seara, citea cîteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.
(V.I.) La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe cînd aici...
(C.I.) Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet pînă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sînt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anvoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cînd spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pînă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cînd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine. […]
(V.I.) Spuneţi că sînteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?
(C.I.) Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvîntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pînă la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decît prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu cînd l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bîrlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorîtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trîmbiţele cereşti cînd am citit Moartea căprioarei şi Balada, mai ales.

Notă asupra interviului:

Textul prezentat reproduce cîteva fragmente din cartea Kagemusha. Şapte zile cu Cezar Ivănescu. Viorel Ilişoi într-un dialog cu poetul Cezar Ivănescu (decembrie 1996–ianuarie 1997). Această carte nu a mai fost pînă la urma tipărită pentru că Cezar Ivănescu, pe deplin conştient de faptul că libertatea sa de exprimare depăşea cu mult puterea de înţelegere şi de acceptare a contemporanilor săi, a decis să nu facă public, cel puţin pe timpul vieţii sale, acest dialog. Cezar Ivănescu afirma în acest text din anul 1996: „Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“.

Scenariile se repetă spasmodic. Cezar Ivănescu avea să moară şi el, cu zile, chinuit cumplit, ca urmare a unei intervenţii banale, programate şi care nu implica nici un risc, efectuate într-un spital din Bacău, păşind în Moarte, ca un adevărat Profet, pe urmele nobile presărate cu aur şi sînge ale Maestrului său în Absolut, Mihai Eminescu. După reîntoarcerea din Albania – tărâmul sfânt din stâncă şi lumină, patria mamei sale, după momentele de glorie trăite acolo, pe 20 aprilie, cu o zi doar înaintea nenorocitei de intervenţii „ultramoderne, cu laser“, garantat neinvazive, Cezar Ivănescu nota: „tot timpul, în maşină [în Albania – n.n.], am simţit încă pe cineva prezent alături de noi; i-am spus Clarei că a fost cu noi Îngerul Domnului, la care Clara mi-a replicat: eu sînt Îngerul Domnului! Se pare că are dreptate, ea e Îngerul Domnului...“ („! păzească-te numai lumina/ a ochilor mei luminînd,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt!“, Cezar Ivănescu, Doina – Gnoză)

Noi, cei care i-am fost atunci alături în acea călătorie, am resimţit întoarcerea în ţară ca pe o agresiune. Nu aş putea defini cu exactitate, dar o multitudine de elemente ne-au determinat această senzaţie care se acutiza cu cât ne apropiam de Bucureşti. Au urmat apoi cele mai cumplite zile din viaţa noastră, zile ale terorii totale în care am încercat cu disperare să rupem un lanţ de evenimente tragice care parcă se succedau într-o dezordine totală, imposibil de anticipat. Lanţul creat devenise o „entitate“ diabolică, indestructibilă şi de neînţeles care părea că se recompune, cu fiecare aparentă senzaţie de fisură, mai puternic şi mai de neînvins şi care era chiar întruparea „trimişilor beznei“, cei atât de prezenţi – ca o sumbră imagine a unei morţi traumatice – în poemele sale.

Remarcăm asemănările dintre cele două cazuri deja de domeniul istoriei literare: moartea lui Eminescu şi moartea lui Ivănescu, sperînd că într-o zi vom afla adevărul. Pînă atunci însă întrebăm şi ne întrebăm cum de a fost cu putinţă ca un om să moară aşa, cu zile, purtat între unităţi spitaliceşti ale căror medici au dovedit că au un comportament cel puţin inuman, departe de orice deontologie, profesionalism, milă şi bun-simţ. Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit. Pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, Cezar Ivănescu, personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, a fost ucis în propria sa Ţară, Ţara Tatălui de incompetenţa crasă, inexplicabilă şi suspectă a medicilor din Bacău („Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“), după ce Ţara Mamei l-a primit cu dragoste şi l-a învăluit ca într-un miraj al iubirii totale, determinându-l să-şi dorească cu ardoare să revină şi să scrie în şi despre Albania (intenţiona ca în vară să se reîntoarcă pe malul lacului „luminos“, celebru încă din antichitate, pentru a-şi reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Cartea urma să apară bilingv, în limbile albaneză şi română, în condiţii grafice de lux, la editura Ora din Tirana. „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“, nota Poetul pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău. Cei care şi-au luat asupra lor răspunderea intervenţiei şi a vieţii scriitorului să-i poarte de acum, în veci, pe braţe, trupul însîngerat şi sufletul veşnic viu... iertare pentru ei nu este. („! Sufletul nostru-i nemuritor,/ iubit discipol, fii-mi ajutor,/ poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/ sufletul trupului meu dintre morţi,/ înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot,// înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot!”, Cezar Ivănescu, Către discipoli, I).

Istoria literaturii va nota toate aceste fapte şi va mai reţine şi nimicnicia unor aşa-zişi lideri ai breslei care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştină şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România…
În preajma Învierii… Dar după Înviere? După adevărata Înviere? (C.A.)

4 Articol preluat de pe www.agero-stuttgart.de.

sâmbătă, 13 iunie 2009

România literară, cenzura comunistă şi nedreptăţile făcute de Nicolae Manolescu. Eros, thanatos şi un dram de ethos, un text de Cezar Ivănescu, 1980


Stimate tovarăşe Director George Ivaşcu

În virtutea dreptului fiecărui scriitor de a-şi apăra demnitatea şi calitatea profesională vă rog să publicaţi în revista „România literară“ textul următor:


Eros, thanatos şi un dram de ethos

În nr. 16 (joi, 17 aprilie, 1980) al „României literare“, tovarăşul Nicolae Manolescu, critic literar, în cadrul rubricii „Actualitatea literară“, publică o recenzie la cartea noastră de poeme, „Muzeon“ (Editura Eminescu, 1979). Nu am crezut de cuviinţă ca un scriitor să răspundă în vreun fel criticilor literari care se pronunţă despre valoarea cărţilor sale şi am păstrat tăcere şi în cazul în care, în ultima vreme, critici oneşti (ca Victor Felea) s-au exprimat cel puţin jignitor despre cărţile noastre. Textul acesta nu se vrea deci un răspuns la recenzia tovarăşului Nicolae Manolescu care are şi trebuie să aibă dreptul să-şi exprime liber opiniile literare. Textul acesta vrea să explice doar de ce am fost cuprinşi de o imensă greaţă după lectura recenziei tovarăşului Nicolae Manolescu.

Am debutat în anul 1968 cu volumul de poeme Rod (E.P.L.) conţinând 29 (douăzeci şi nouă) de titluri din 170 (una sută şaptezeci) cîte avea şi are prima noastră carte, în fapt inedită şi în clipa de faţă. Acest prim volum ne-a fost depus la editură şi sprijinit să apară de criticul literar Nicolae Manolescu. Al doilea volum, „Rod II“ (publicat abia în 1979 la Editura Cartea Românească sub titlul „La Baaad“, fragmentar şi numai datorită maestrului Marin Preda şi admirabilului poet Florin Mugur), depus în 1967 la E.P.L. a fost de asemenea sprijinit să apară de criticul Nicolae Manolescu printr-un referat cerut de editură şi în care criticul afirma că suntem „cel mai profund poet actual“, de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi. Volumul nu a apărut pentru că fosta E.P.L. prin plecarea directorului ei, poetul Ion Bănuţă, a rămas pe mîna diavolescului personaj Mihai Gafiţa. Ne-am retras manuscrisul depus sub forma a două cărţi (una de poeme şi una de poeme dramatice), manuscris mult mai voluminos decît actualul „La Baaad“.

Am crezut că tovarăşul Nicolae Manolescu compătimeşte alături de noi. Nu a fost aşa, căci în 1971, în revista „Argeş“ (revistă de la care plecasem prin demisie), într-un interviu acordat poetului Florin Mugur, tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că sîntem un poet remarcabil, ne deplîngea că „nu avem evoluţie“. Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam „evolua“ decît prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicînd asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.

Am continuat să-l considerăm pe tovarăşul Nicolae Manolescu „sprijinitorul“ nostru şi prin anii 1973 cînd dumnealui îndeplinea neoficial funcţia de redactor-şef adjunct la „România literară“, împreună cu prietenul nostru (singurul pe atunci) Daniel Turcea, poetul minunat şi incomparabil, i-am dus zeci şi zeci de poeme spre publicare. După nenumărate refuzuri (printre altele, în privinţa poemelor noastre, tovarăşul Nicolae Manolescu avea mania de a ne găsi peste tot „viermănoase“ aluzii politice) – am avut inspiraţia să-l rog pe tovarăşul Nicolae Manolescu să semneze poemele pe care ni le respingea. Cu un rînjet rezumîndu-i puţina figură, mi-a semnat profeţindu-mi: „n-ai să mai ajungi tu ziua să publici asemenea poeme“ (precizez că poemele aparţineau actualului volum „La Baaad“, acelaşi pe care-l calificase mai demult tovarăşul Nicolae Manolescu drept al „celui mai profund poet actual“).

Eu am ajuns ziua...
Daniel Turcea nu a mai ajuns ziua...

Este adevărat că, iritat de rînjetul tovarăşului Nicolae Manolescu, i-am spus atunci vorbe grele pe care le-am regretat mult timp. I-am spus astfel că „are o conştiinţă de poliţist“ şi că nu e decît „un limbric“. Regret şi azi vorbele de atunci, dar nu cred că pentru acele vorbe tovarăşul Nicolae Manolescu avea îndrituirea morală să se pronunţe ireverenţios despre „culegerile“ noastre de poeme „Rod III“, „Rod IV“ şi „Muzeon“, culegeri şi nu „cărţi“. Singura carte, „La Baaad“ pe care am reuşit s-o publicăm în 1979, este „pasată“ de tovarăşul Nicolae Manolescu cu aerul că e o afacere încheiată. A discuta despre ea era pentru domnia-sa o obligaţie morală. Dacă nu a simţit-o aşa, aceasta se datorează numai faptului că tovarăşul Nicolae Manolescu nu este decît un escroc literar (aşa cum bine a arătat Liviu Rusu în cartea sa „Scrieri despre Titu Maiorescu“, Editura Cartea Românească, 1979), un escroc literar căruia azi îi profeţim noi că nu va ajunge ziua în care să scrie şi el o carte. Noi am scris, mai multe, şi, după treisprezece sau chiar douăzeci de ani, iată, le publicăm, sau le vom publica.

Cezar Ivănescu


Nota mea:

mai jos sunt redate exemple de manuscrise cenzurate de Nicolae Manolescu [pentru mai multe documente despre cenzura practicată în anii '70 accesaţi şi: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/06/cei-care-azi-ne-inchid-tot-ei-si-ieri.html.] [va urma]






















joi, 4 iunie 2009

Constantin Noica: Iată poetul!, Petru Creţia despre Constantin Noica şi Cezar Ivănescu

Dragă Domnule Cezar Ivănescu

Abia acum cîteva zile, în iadul bucureştean, am putut lua de la prietenul Suciu volumul lui Eliade şi cele două cărţi ale dumitale. Îţi mulţumesc că, din puţinele exemplare primite ca traducător, mi-ai rezervat unul mie. Ca prieten al lui Eliade? Ca suflet rătăcit şi nemîngîiat în ale scrisului?

Dar ca un suflet fără parte îmi apari şi d-ta. Te cauţi peste tot, de la Bunica Zoe şi pînă la Ismena, te rătăceşti şi te regăseşti admirabil, dar fără să spui şi cititorului care ţi-e „partea“.

„Spune-mi unde se culege / timpul dus şi aurul / şi seminţele a cui îs / cînd presară taurul?

Am lăsat deoparte „La Baaad“. Simt că acolo s-a încrestat o experienţă gravă. Am luat cu mine, în munţi unde stau retras, doar „Muzeon“ (de ce nu Mousaion?)

Am vibrat deosebit la glasurile unor poeme (mulţumesc pentru extraordinara strofă din „Rosarium“, transcrisă [1]; am rămas rece la atingerea altora, dar peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale.

Citesc într-o prezentare de revistă că eşti obsedat de problema morţii...

Mă gîndesc să schiţez un îndemn: nu-i spun pe nume.

Am avut un prieten mare (Cioran), unul îndoielnic mare (Eugen Ionescu) şi au iubit un gînditor mare (Heidegger), cu toţii au întîrziat asupra ei. Nu au avut ce face cu ea pînă la urmă.

Cred că trebuie să ne dăruim acelor zei care au ei ce face cu noi. Moartea se plictiseşte repede cu zelatorii ei. E grăbită şi sumară. Alege zei care ne rabdă aşa cum sîntem, aşa cum eşti şi d-ta, făpturi de sînge, sau: „Timpul dens / şi neconstrîns ca o fantomă / care-şi impune evidenţa şi dispare“.

Te voi reciti, cu mirare şi dragoste.
Al d-tale
Constantin Noica


[1] Strofa eliminată de cenzura comunistă şi transcrisă de Cezar Ivănescu era:

! stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!























































Constantin Noica: Iata poetul!


Eugenia Guzun: De ce nu aţi acceptat invitaţia lui Constantin Noica de a face filosofie? Din cîte ştiu pe Platon îl citeaţi încă din clasa a IX-a.

Cezar Ivănescu: Da, nu e vorba de o lipsă de lecturi sau de gust pentru filosofie. E vorba de următorul lucru. Eu am debutat în poezie în 1968 şi atunci un bun prieten, care acum trăieşte în Grecia, Victor Ivanovici, care era îndrăgostit de poezia mea, i-a dus cartea mea de debut lui Constantin Noica, iar Noica a citit-o şi după ce a citit-o a rostit atît: Iată poetul! Şi l-a rugat pe Victor Ivanovici să mă ducă la el să ne cunoaştem. L-am cunoscut atunci. Fireşte de la acea primă cunoştinţă Noica a început să-şi desfăşoare talentul său persuasiv, să mă convingă să fac filosofie sau să mă apropii de ea pentru a deveni un cap filozofic. I-am spus-o de atunci şi apoi în cele cîteva întîlniri pe care le-am mai avut de-a lungul vieţii, că nu mai am nici o speranţă, dar nici gust de a face filosofie. Întîi de toate pentru că, aşa cum i-am spus-o chiar în ultima discuţie pe care am purtat-o înainte de moartea lui – (ne-am întîlnit în faţa Ministerului Culturii, lîngă Casa Scînteii) în primul rînd pentru că mai aveam şi mai am în familie două sisteme filosofice scrise şi netipărite: unul este sistemul filosofic scris şi netipărit de unchiul meu – marele lingvist G. Ivănescu, profesorul de la Iaşi, care fiind în pragul morţii în anii '80, am discutat cu el să-şi facă un plan al operei... Printre operele inedite, mi-a spus că are şi un sistem filosofic posthegelian scris şi care, credea el, se ţine foarte bine. Al doilea membru al familiei, deşi este o rudă prin alianţă – este vorba de Octav Onicescu, marele savant matematician, care în apusul carierei a scris şi el un sistem filosofic. Sînt oameni care au asistat la lecturile textului în diferite seri în casă la Onicescu. Eu nu am văzut însă manuscrisul. I-am povestit dlui Noica de aceste doua sisteme filosofice netipărite şi i-am spus că nu mai e necesar şi un al treilea, scris eventual de mine şi cu atît mai mult cu cît la acea vîrstă, aveam 27 de ani, cînd l-am cunoscut pe Constantin Noica, nu mai credeam că filosofia, (nu mai cred nici astăzi) este discursul fundamental, ci poezia. Şi i-am şi inşirat domnului Noica argumentele mele de ce cred că poezia este discurs fundamental, dar nu filosofia care mi se pare discurs derivat şi de rangul al doilea. Apropo de discursul poetic. În discuţia finală pe care am avut-o înainte de moartea lui Noica, la repetarea ideii mele că poezia este fundamentală, că primele mari texte primordiale, fundamentale ale umanităţii sînt scrise în versuri, Noica mi-a dat o replică de mare frumuseţe, cu mare umor pe care, fireşte, mi-am notat-o undeva şi, probabil, în una din cărţile mele de memorii o să apară. Mi-a răspuns aşa: domnule Ivănescu, sigur nu e puţin lucru să fii Pindar, dîndu-mi a inţelege că dacă sînt Pindar poate am şansa să am dreptate în ceea ce spun şi dreptatea să fie de partea mea, la care, de altfel, am nuanţat şi eu ironia lui Noica, spunîndu-i că oricum îl prefer pe Bacovia cu trei poeme, decît pe Emil Cioran cu toată opera, şi a rîs şi Noica. În final, am dizolvat polemica în nişte surîsuri, dar este ceea ce cred cu adevărat desăvîrşit la ora actuală. Filosofia este un discurs de rangul al doilea şi de altfel filosofi adevăraţi şi mari sînt foarte puţini. În Europa fiind unul singur – Platon. Şi cum spunea un german, pe care îl citez fără a-i reţine numele – toată filosofia europeană e formată din nişte note la Platon. Cam din asta e formată toată filosofia europeană. Note de subsol mai proaste sau mai bune la Platon. Cele mai multe, însă – proaste, fiindcă nu toţi marii gînditori europeni s-au ridicat la înălţimea lui Platon. Foarte puţini au atins sublimul platonian. Aşa că ei sînt foarte puţini – acestea care sînt şi mari – dar ei, de obicei sînt pe muchie între filosofie şi poezie. Discursul lui Platon nu este în întregime cum ştim, filosofic – este între dramă poetică şi discurs filosofic.

fragment dintr-un interviu luat poetului de Eugenia Guzun în anul 2000

Cezar Ivănescu, ultima înregistrare video, Tirana, 15 aprilie 2008